Obiectivul DNA este schimbarea clasei politice

 In mod surprinzator, gardianul statului de drept, luptatorul pentru o democratie reala in Romania, Alina Mungiu, face declaratii explozive in acest linistit inceput de an.

In primul rand, isi aroga paternitatea introducerii legislatiei anti-coruptie in Romania, inclusiv a DNA, intr-un moment in care clasa politica, preocupata de aderarea la UE, nu putea sa se opuna.

Nimic mai fals! Proiectul legii nr. 78/2000 privind prevenirea si combaterea infractiunilor de coruptie a fost intocmit de Gheorghe Mocuta, care era atunci secretar de stat la Ministerul Justitiei si a fost sustinut in Parlament de Valeriu Stoica. Asa ca Macovei si ONG-istii sai nu au avut niciun merit.

Cat priveste legea DNA-ului, O.U.G. nr. 43/2002 a fost adoptata de Guvernul Nastase cu sprijinul tehnic al unei delegatii de procurori spanioli, condusa de regretatul David Martinez. Numai ca proiectul spaniol prevedea o structura de 8 procurori, in timp de schema PNA-ului, dupa numirea lui Ion Amarie ca procuror general, a ajuns la 175 de procurori si a fost aprobata de acelasi Adrian Nastase.

In al doilea rand, Alina Mungiu, extrem de preocupata de viitorul PSD a declarat ca succesul acestuia este garantat daca nu va avea proasta inspiratie de a-l suspenda pe Klaus Iohannis. Bine ca n-a spus ca PSD-ul trebuie sa il sustina la al doilea mandat.

Dar cea mai importanta afirmatie a fost ca DNA are ca obiectiv al activitatii sale schimbarea clasei politice prin arestarile si trimiterile in judecata pe care le face. Iar aparatoarea democratiei este de acord cu aceste procedee, de schimbare a clasei politice cu ajutorul institutiilor de forta. Oare ce diferenta este intre o astfel de democratie care scapa de adversarii politici folosind justitia si un stat totalitar? Sa intelegem ca si ONG-urile din Piata Victoriei doresc acelasi lucru?

Dan Hazaparu,

Presedinte FRDD

Justiția, Puterea și Opoziția

La un an de la preluarea puterii de către coaliția PSD-ALDE, obiectul disputei în viața politică românească continuă să fie justiția. Nu economia, nu salariile, nici pensiile, nici măcar poziția României în conflictele reci care amenință să schimbe fundamental configurația Europei și a lumii.

Care să fie miza luptei pentru justiție? S-a transformat oare justiția în brațul înarmat al unor înalte grupuri de interese și amenință să devină o nouă Inchiziție, de care România nu are nevoie ci, poate, doar cercurile ostile ei dinăuntru sau din afară? Cine poate salva România?

Opoziția nu înțelege că cel mai bun lucru pe care îl poate face este să coopereze la o corectă reformă a justiției. Orice întarziere a reformei în justiție aduce grave deservicii țării pe termen lung. Și totuși, am avut impresia că o parte din membrii PNL au înțeles în cele din urmă acest lucru, dându-și concursul la o mai bună legiferare.

​Magistrații și asociațiile lor profesionale s-au dovedit însă mult sub așteptările națiunii, mult sub ceea ce țara așteaptă de la ceea ce ar trebui să fie elita intelectualității românești. Asociația Procurorilor din România, identificată total cu interesele Procurorului general a reușit trei “mari succese”, pentru prima dată din 1952, anul reconfigurării Ministerului Public în România: separarea carierelor judecătorilor și procurorilor, reducerea cu 5% a salariilor procurorilor în raport cu judecătorii și coborârea procurorului pe parchetul sălii de judecată. De altfel, Asociația Procurorilor, agresivă în limbajul comunicatelor care au înlocuit pe cele ale Parchetului General nu a fost prezentă decât la trei din ședintele comisiei speciale.

Asociația Magistraților din România, cea mai numeroasă asociație profesională a magistraților, a participat la circa 30% din ședintele de lucru, iar amendamentele acesteia au fost lipsite de consistență. Uniunea Națională a Judecătorilor a fost prezentă la toate dezbaterile, a formulat aproape jumătate din amendamente, dar acestea nu au vizat îmbunătățirea stării justiției în România, ci îmbunatățirea statutului judecătorului, în contrast cu poziția procurorului, față de care niciuna din asociațiile judecătorilor nu au dovedit colegialitate.

​Consiliul Superior al Magistraturii a participat doar prin personalul tehnic, încercând cu disperare să diminueze elanul reformator al coaliției.
​Marii absenți au fost ICCJ și DNA, care nu au fost prezenți la nicio ședinta. Mai mult, Președinta ICCJ a facut câteva declarații publice care, în orice țară din lume, ar declanșa cercetarea disciplinară împotriva acesteia.

​Forumul Judecătorilor, o asociație profesională înființată la îndemnul Monicăi Macovei, nu a fost prezent la nicio dezbatere, a transmis un pachet de propuneri neînsușite de nimeni și a acuzat Parlamentul României ca nu a ținut seama de acestea, intenționând să declanșeze o campanie de strangere de semnături împotriva AMR și UNJR. Oare Forumul Judecătorilor nu are cunoștință de raportul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni care cer magistraților să nu se implice în procesul legislativ, întrucât cel care aplică legea nu trebuie să participe în niciun fel la adoptarea ei?

​Iată așadar o succintă trecere în revistă a situației justiției din care putem trage concluzia că reforma justiției nu poate veni din interior ci doar din afara acesteia. Este coaliția PSD-ALDE în masură să o facă?

​Liviu Dragnea pare un chirurg caruia îi este milă să pună mâna pe bisturiu și lasă acest lucru în seama celui care ar trebui sa fie “mâna a doua” în sala de operații. Tactica amânării confruntării decisive, cunoscută in istoria poporului român, poate duce la armistiții temporare, dar nu la câștigarea unui razboi.


​Premierul Mihai Tudose a încercat să se implice de doua ori în rezolvarea crizei din justiție, de fiecare dată fără succes. Ultima dată acceptând discuția cu cele 43 de organizații care protestează în Piața Victoriei, nu a făcut decât să confere acestora o pseudo-legitimitate. De fapt, o parte din răspunderea prelungirii crizei din justiție aparține premierului care, după ce a refuzat să acorde girul guvernamental proiectului superficial întocmit de Tudorel Toader, nu i-a cerut în mod imperativ acestuia să îl refaca într-un termen de cel mult două săptămâni și să îl transmită Parlamentului României într-o formă aprobată de Guvern. Mihai Tudose trebuia să se comporte ca un Premier față de Tudorel Toader, pentru că și Justiția face parte din Guvern. Iar acum, când Președintele, declarând că Ministrul Justiției îl evită, a dat semnalul că este de acord cu schimbarea lui, Premierul ar trebui să ii ceară un raport de activitate detaliat, dupa care să propună urgent demiterea sa.

​Ministerul Justiției nu conduce instanțe și nici parchete. Rolul acestuia este de a promova politica Guvernului în materie de justiție prin elaborarea unor proiecte de acte normative și actualizarea legislației în vigoare. În anul 2017, Tudorel Toader nu a întocmit nici măcar un singur proiect de lege. Aberațiile privind legile justiției, nefiind aprobate de Guvern, nu constituie un proiect de lege, ci doar puncte de vedere personale care au pus Parlamentul într-o situație delicată. Continuând să tolereze un ministru independent în Guvern, Mihai Tudose stă pe o bombă cu explozie întârziată. Rezolvarea problemelor justiției este prioritatea zero a coaliției PSD-ALDE în acest moment.

Dan Hazaparu

Cu imparțialitate despre legile justiției

Un scandal imens a produs și continuă să producă, în viața politică românească și nu numai, dezbaterea în forul legislativ a legilor justiției. Vom încerca, în cele ce urmează, să analizăm cele mai controversate aspecte ale dezbaterilor parlamentare și în ce măsură soluțiile rezultate din acestea aduc sau nu atingere independenței justiției.

1. Răspunderea magistraților

În principiu magistrații nu răspund pentru erorile judiciare săvârșite în cursul activității lor, statul fiind cel care plătește despăgubiri fără a se îndrepta cu acțiune în regres împortiva magistratului vinovat. Acest principiu asigură independența decizională atât judecătorilor cât și procurorilor. De la acest principiu, în toată lumea, de la Răsărit la Apus, există două excepții: reaua-credință și grava neglijență.

Reaua-credință înseamnă intenție, iar magistratul care greșește intenționat nu poate fi exonerat de răspundere, statul fiind obligat să se indrepte de fiecare dată cu acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului vinovat.

Grava neglijență înseamnă, spre exemplu, neobservarea de către judecător sau procuror a unei dovezi de nevinovăție indiscutabilă aflată la dosar și invocată de inculpat în apărare, dar pe care judecătorul nu a luat-o în considerare. Și în acest caz există răspundere. Obligatorie. Nu suntem de acord cu UNJR care face din aceste două situații o modalitate de răspundere facultativă, o opțiune a statului care se poate îndrepta împotriva magistratului vinovat dar poate foarte bine să nu o facă.

2. Secția de investigare a magistraților din cadrul  Parchetului General

Alianța PSD-ALDE-UDMR a votat pentru înființarea unei secții de investigare a magistraților în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, condus de Augustin Lazăr.

PNL-USR-CSM-Forumul judecătorilor, Asociația procurorilor, protestează vehement pentru motivul că se aduce o gravă atingere independenței justiției, luptei anticorupție.

Nu se precizează de ce o asemenea structură în cadrul DNA este utilă iar în Parchetul General este inutilă. Ba chiar Augustin Lazăr care, în calitate de Procuror general, ar coordona o astfel de structură este profund nemulțumit și afirmă că se vrea preluarea controlului asupra justiției. Cum, câtă vreme această structură este chiar în mâinile lui? Se mai spune că într-un an au fost anchetați doar 14 magistrați și nu este necesară o structură pentru un număr așa de mic de magistrați suspecți de corupție. Păi atunci de ce există o astfel de structură în cadrul DNA? Nu se spune o vorbă despre luptele interne din Ministerul Public care au determinat-o pe șefa DNA să o aresteze pe șefa DIICOT fără ca fostul Procuror general Tiberiu Nițu să aiba ceva de spus. În mod normal, un astfel de dosar trebuia de îndată preluat la PICCJ și soluționat în mod imparțial. Dăcă ar fi existat o astfel de structură nu am mai fi asistat la confruntările penibile dintre DNA și DIICOT.

3. Ministrul Justiției

În mod ciudat, poziția ministrului justiției nu a fost consolidată în raport cu Ministerul Public, deși incidentele din acest an făceau necesar un astfel de demers. Mă refer la poziția legislativă, pentru că poziția sa în dezbaterile care au loc la Parlament strălucește prin absență. Când apare totuși cu o luare de poziție, stârnește ilaritate. Așa s-a întâmplat cu comunicatul referitor la întâlnirea cu ambasadorii, în care a spus că aceștia nu au nimic împotrivă ca noi să legiferam cu respectarea principiilor legislației europene și a deciziilor Curții Constituționale. Sincer, nu știam, asa cum nu știu din ce motiv Liviu Dragnea continuă să-l tolereze în această funcție în care de 10 luni nu a întocmit niciun proiect de lege, nu s-a pronunțat cu privire la raportul inspecției judiciare pe care l-a invocat în nenumărate conferințe de presă și nu a rezolvat nimic din ceea ce, probabil, alianța PSD-ALDE, dar mai ales societatea în ansamblul ei se aștepta să rezolve.

4. Despre Societatea Civilă și ignoranța Clasei Politice

În doctrina politică clasică, atunci când se definește Societatea Civilă, se pleacă de la conceptul SOCIETATE (englezescul SOCIETY) care înseamnă “Asocierea de persoane care au un grad de interese, valori și scopuri comune”. Max Weber (1864-1920), sociolog, economist, om de știință, juranlist politic, analizând atent teoriile lui G. W. F. Hegel, A. Compte, L. Stein, K. Marx, W. Dilthey, W. Windelband, H. Rickert, G. Simmel (a se citi “Omul de știință și omul politic” cu prefața semnată de Raymond Aron) împreună cu Ferdinand Tonnies (1855-1936), sociolog german, împart SOCIETATEA după natura asocierii:

  • Gemeinschaft (comunitate, colectiv) – tradiție și legi familiale;
  • Gesellschaft (adunare, asociație) – asociere simultană a celor 3: acceptareautoconștiențăcvasicontractuală.

Societatea Civilă, în spiritul celor de mai sus, se definește ca “Ansamblul asociațiilor care nu sunt nici Statul nici Familia”. Nu orice asociație face parte din Societatea Civilă! Unele sindicate, unele asociații profesionale (mai ales cele din zona magistraturii care se comportă ca niște sindicate – limitându-se la interesele propriilor membri), grupurile eterogene neorganizate de manifestanți – cunoscute sub apelativul “Strada” la noi (“Maidanul” la ucrainieni etc. ) NU SUNT SOCIETATE CIVILĂ.

Dan Hazaparu